O iubire cosmică (Partea a II-a)

iubire-cosmica2

Prima parte a poveștii o puteți citi aici.

Iubește ca-n prima zi

EL lua micul dejun cu mișcări domoale, automate, aceleași mișcări din fiecare dimineață. Copiii mâncau și ei, relativ cuminți. Până la urmă, cât de cuminte poate fi un copil? EA privea către tabloul de familie, în timp ce lustruia cu un șervet de bucătărie o farfurie proaspăt spălată. Farfuria, de mult uscată, sclipea de curățenie, dar ea o ștergea în continuare, pierdută în gânduri.

Ar fi putut spune că imaginea din fața ei era idilică. La masă stătea bărbatul de care, cu câțiva ani în urmă, se îndrăgostise nebunește. Aveau doi copii frumoși (și relativ cuminți), aveau o casă primitoare, decorată cu gust, vara plecau la mare, iarna mergeau la ski, de sărbători preparau ce trebuia preparat, împodobeau bradul împreună și, în fiecare an, EL punea steaua în vârf, printr-un ritual de la care nu se abăteau niciodată. Construiseră cele mai trainice și frumoase tradiții de familie.

Și totuși, ceva lipsea. Nu ar fi putut pune degetul pe rană, dar simțea un fel de înstrăinare de tot ce i se întâmplă, perfecțiunea asta parcă o copleșea, rutina ajunsese, într-un fel, să o plictisească. Se uita la bărbatul care citea tacticos în fața ei și, în locul pasiunii care-i mistuia odinioară sufletul și-i înmuia genunchii, simțea acum focul mocnit al unei duioșii aproape materne.

- Și ce ai de gând să faci?

Iar vocea aceea, pe care n-o mai auzise de ceva vreme. Tresări.

- Universule, tu ești?

- Prezent la datorie.

- Știu că o să par nedreaptă cu tine, după cât m-ai ajutat. Dar mă simt atât de singură! Sunt înconjurată de oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume. Am tot ce și-ar putea dori o femeie. Iubesc și mă simt iubită, dar nu știu, parcă nu îmi e de ajuns, ceva s-a schimbat.

- Lasă-mă să te întreb ceva. Îți amintești de inelul acela de argint pe care îl porți foarte des și care îți place foarte tare?

- E bijuteria mea preferată. l-am primit de la EL, pe când eram doar iubiți.

- Și ce faci tu acelui inel cam o dată la două, trei luni?

- Îl lustruiesc. Argintul se mătuiește și-și pierde strălucirea în timp, trebuie îngrijit în permanență.

- Așa și dragostea. Iubirea e cel mai puternic, dar, în același timp, cel mai fragil lucru din Univers. Ea poate dărâma munții cu forța unui cataclism, dar se poate spulbera într-o secundă nefastă. Și știi ce o omoară mai rapid decât trădarea? Rutina. Indiferența. Sentimentul că dacă ai tot, totul ți se cuvine.

- Cred că ai dreptate. M-am luat cu viața și am uitat să-mi lustruiesc iubirea. S-o păstrez vie și strălucitoare. S-o fac să fie ca nouă, ca-n prima zi.

Mai vorbi o vreme cu Universul pe tema asta. Retrăi în gând momentele prețioase în doi, te iubescurile spuse așa, ca din senin, cinele romantice la care uitau să mănânce, băile cu spumă care se prelungeau până târziu, în noapte, când candelele se stingeau singure, felul în care se ungea din creștet până-n tălpi cu cele mai fine și parfumate loțiuni, anticipând tandrețea atingerilor lui. Reciti scrisorile de mână pe care obișnuiau să și le scrie, deși trăiau în era computerelor. Își aminti de prietenia care îi lega odată, de cum râdeau unul de râsul celuilalt până le dădeau lacrimile, de confesiunile profunde pe care obișnuiau să și le facă, dincolo de conversațiile banale dintre soți.

Își aminti cum iubea cu aripi neobosite și știa că se poate îndrăgosti și azi la fel, tot de EL, ca-n prima zi.

(Va urma)